Aş vrea să fac cu tine ceea ce face primăvara cu cireşii…


fara violenta impotriva femeilor campanie… începând cu abuzul domestic, violul şi până la încalcarea gravă a drepturilor omului. Violenţa împotriva femeilor nu ameninţă doar sănătatea fizică şi psihică a acestora ci pune în pericol societatea în întregul ei.

Violenţa împotriva femeii a devenit o problemă pandemică la nivel global. Cel puţin una din trei femei este abuzată sexual de partenerul ei de viaţă sau de o persoană cunoscută.

Fiecare act de violență ne aduce mai aproape de moarte.

Comments on: "NU Violenţei împotriva femeilor!" (2)

  1. Prezumţia de nevinovăţie a unui număr de 7 violatori

    Pentru a fi exemplar apărat, un acuzat trebuie mai întâi judecat (cântărit, evaluat) tocmai de către apărătorul său, chiar dacă fără prezentarea unui rezultat oficial al acestui demers, altul decât apărarea propriu-zisă. Tocmai din acest motiv, perceperea avocaturii ca fiind o formă de partizanat conjunctural este dăunătoare nu doar ideii de justiţie, ci însăşi ideii de apărare. Avocatura nu trebuie să contribuie, prin demersurile sale, la propagarea unei asemenea idei despre sine. Conjuncturile, oportunismul şi lipsa discernământului în construirea apărării nu profită nici adevărului, nici acuzatului. Avocatura dobândeşte statut doar atunci când, fără a se feri de evidenţe şi fără a încerca să camufleze realităţi, ea explică şi călăuzeşte către analiză (inclusiv auto-analiză a celui apărat), îndrumând astfel către responsabilitatea celui în cauză şi a societăţii în ansamblul său. Salvând, în mod onest, doar ceea ce se poate salva, avocatura capătă credibilitatea ce îi este atât de necesară atunci când salvarea devine o reală şi necesară misiune. Atitudinea inversă nu naşte decât neîncredere faţă de serviciul asistenţei juridice şi, suplimentar, împotrivirea organelor judiciare faţă de acesta. Spiritul contestatar manifestat inutil (păgubos?) întreţine, în plus, un surd conflict în raport cu organele judiciare. Devenit scop în sine, conflictul se vede pus nu atât în slujba aflării adevărului, cât în cea de contrazicere a apărării de către organele judiciare, adeseori cu orice preţ, în mod tot atât de categoric ca şi cel, invers, al contrazicerii evidenţei de către apărare.

    Similar, când acuzatul este judecat, el trebuie mai întâi apărat de către instanţă, mai ales acolo unde apărarea nu a făcut nimic în acest sens sau nu a făcut suficient. Însuşi Codul de procedură penală arată că “Organele de urmărire penală au obligaţia de a strânge şi de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului ori inculpatului” (art. 5 alin. 2 teza I C. proc. pen.); şi “În cursul urmăririi penale, organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu ori la cerere” (art. 100 alin. 1 C. proc. pen.).

    Întrucât justiţia s-a transformat, tot mai mult, într-o justiţie anticorupţie, ea a început a uita, în acest demers (adeseori nerăbdător vindicativ şi deliberat represiv) să apere înainte de a judeca, în sensul art. 5 alin. 2 teza I C. proc. pen. şi art. 100 alin. 1 C. proc. pen. Justiţia compensează vădita sa lipsă de măsură (manifestată în lupta anticorupţie) în cu totul alte situaţii, extreme (omoruri, violuri, furturi).

    Cu asemenea cazuri se doreşte a se începe dezbaterea problemei prezumţiei de nevinovăţie şi a realei sale transsubstanţieri în actul de justiţie. Numai odată cu violul de la Vaslui s-a găsit de cuviinţă a se începe analiza oportunităţii arestării preventive, în raport cu necesitatea judecării cauzei în mod rapid, eficient şi într-un termen rezonabil, necesar a fi respectată într-o societate democratică. Nu s-a putut găsi, pare-se, un alt moment mai favorabil pentru experimentul punerii în libertate a 7 (şapte) violatori, în numele verificării independenţei justiţiei, demonstrându-se ceea ce nu părea suficient de convingător la stadiul de afirmaţie, anume că justiţia nu se realizează prin petiţii on-line (care, fie şi nevalabile ca petiţii, exprimă indignarea publică a unui număr de nu mai puţin 200.000 de oameni).

    Ca un exerciţiu, se va încerca a nu se rosti, în mod direct, cifra 7 în raport cu cei acuzaţi de viol, ci se va face exerciţiul numărării lor, pe rând: un violator, al doilea violator, al treilea violator ş.a.m.d., până se va ajunge, treptat (deşi cu riscul blocării inevitabile a minţii omeneşti), la al şaptelea. De fiecare dată se va adăuga numărului rostit termenul de “violator” în raport cu aceeaşi victimă, pentru înţelegerea corectă şi responsabilă a dimensiunii faptei şi a caracterului său abominabil.

    Poate doar atunci s-ar înţelege că nu acesta ar fi trebuit să fie momentul declanşării unor exegeze de text, pe baza Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, privitoare la prezumţia de nevinovăţie, că exista un elementar simţ al justiţiei ce se impunea manifestat, că exista o ordine publică care se impunea protejată, că raţiuni de prevenţie (după cum chiar denumirea măsurii preventive o indică), iar nu de pedeapsă, reclamau o gândire firească, practică şi eficientă, mult mai terestră şi mai puţin îndreptată dincolo de limitele abisale ale “independenţei justiţiei”, aparent surmontabile doar într-o existenţă extramundană.

    Acelaşi exerciţiu de numărare devine valabil şi în privinţa celor 200.000 de oameni indignaţi, semnatari ai petiţiei on-line. În treacăt fie spus, încercarea de a “demonstra” că petiţia nu este valabilă ca document juridic este nedemnă, mai nedemnă decât orice posibil demers avocăţesc prezumat astfel. Se vor număra, pe rând: un cetăţean indignat, un al doilea cetăţean indignat, un al treilea cetăţean indignat ş.a.m.d., acordându-se astfel timp suficient pentru a înţelege nivelul real al indignării opiniei publice.

    În mod cert, pe lista semnatarilor nu se regăseşte procurorul care, contrar obiceiului, a omis să exercite calea de atac, pentru a putea avea, astfel, şansa (şi certitudinea) unei a doua păreri în această privinţă, din partea instanţei ierarhic superioare. Iată, poate, un motiv în plus ca petiţia on-line, oricât de informă, să merite o şansă, măcar la o reală indignare faţă de modul de înţelegere nu atât al sensului şi conţinutului prezumţiei de nevinovăţie, cât al celui de independenţă a justiţiei.

    Aşadar, în discuţia Inspecţiei Judiciare a Consiliului Superior al Magistraturii nu va trebui să se afle, ca urmare a acestui caz, prezumţia de nevinovăţie. Dimpotrivă, o asemenea dezbatere nu ar fi decât o sfidare în plus a opiniei publice şi o nouă batjocură a victimei. În discuţia Inspecţiei Judiciare a Consiliului Superior al Magistraturii va trebui să se afle sensul şi conţinutul noţiunii de “independenţă a justiţiei” şi, în egală măsură, de răspundere a magistraţilor, ca propunere de lege ferenda, realizată în lumina art. 16 din Constituţia României. Doar o asemenea propunere ar mai repara ceva, prin cinstea pe care propunerea ar face-o acestei instituţii.

    Dacă rezerva judecătorului de drepturi şi libertăţi în luarea măsurii arestării preventive s-a datorat dubiului său asupra naturii măsurii dezbătute (ca fiind preventivă sau punitivă), Inspecţia Judiciară a Consiliului Superior al Magistraturii va deţine suplimentare temeiuri de verificare, având în vedere că natura măsurii este indicată prin chiar titlul său (arestarea preventivă), fiind de neînţeles ca asemenea dubii să fie manifestate de chiar judecătorul de drepturi (nu de obligaţii) şi libertăţi (nu de constrângeri). De vreme ce argumentul judecăţii de fond cu celeritate a triumfat, învingându-l pe cel al instituirii măsurii preventive, judecătorii vor trebui să explice motivul pentru care inculpaţii nu au fost, până în acest moment, deja judecaţi prin hotărâre definitivă. Argumentul ar fi, însă, nefondat, măsura arestării preventive părând a se fi solicitat în faza de urmărire penală, nu în cea de judecată. În acest caz, răspunderea magistraţilor devine una colectivă, întrucât nu întotdeauna judecătorul de drepturi şi libertăţi este şi judecătorul cauzei. În plus, alţii sunt judecătorii care soluţionează calea de atac. Anticiparea greşită a celerităţii procesului de fond de către judecătorul de drepturi şi libertăţi se va răsfrânge negativ asupra cercetării judecătoreşti a cauzei de către judecătorul de fond şi, similar, asupra celei realizate de către magistraţii care vor soluţiona definitiv cauza. Independenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi are, în acest caz, cel puţin o limită: efectul deciziilor sale asupra activităţii şi deciziilor altui magistrat. Răspunderea judecătorului de drepturi şi libertăţi va antrena răspunderea celorlalţi magistraţi, inclusiv a celor de la instanţa ierarhic superioară. Reglarea acestor răspunderi, în măsura în care răspunderea va fi şi reglementată, de vreme ce este în mod evident necesară, va fi în măsură să aducă în plan practic utopia independenţei justiţiei (deşi niciodată imaginată dincolo de lege).

    Dincolo de discuţia juridică, societatea civilă românească s-a văzut confruntată, între timp, cu suplimentara problemă a curajului pe care rudele agresorilor l-au căpătat, inclusiv în mediile on-line. Primind reală susţinere morală (sic!) din partea comunităţii locale, rudele au început a aduce acuzaţii victimei, prin ceea ce s-a declarat, deja, ca fiind un al doilea viol comis asupra fetei. Armate de psihologi şi sociologi au început a căuta explicaţia unui asemenea fenomen, contrar celui firesc, reclamat de compasiunea faţă de victimă. Dincolo de explicaţiile date inexplicabilului, ne putem întreba dacă nu cumva această răsturnare a valorilor şi acest haos sunt tocmai efectul nedorit al hotărârii judecătoreşti de respingere a propunerii de arestare preventivă şi a prezumţiei de nevinovăţie afirmată de o justiţie ce se reclamă independentă în mod absolut. Ne putem întreba dacă nu cumva tocmai o asemenea soluţie nu validează ceea ce, dimpotrivă, trebuie pedepsit, în aşa fel încât efectele soluţiei de punere în libertate a celor 7 sunt unele cu atât mai periculoase cu cât sunt de viitor.

    Asemenea anomalii nu fac decât să confirme că principiile se vehiculează mai mult decât se respectă cu adevărat, într-un mod tot atât de conjunctural și formal ca şi înaintea Reformei Justiţiei, inaugurată de noile coduri (cu referire specială la cele penale şi de procedură penală).

    Cazurile extreme sunt, doar, cele mai vizibile. Se poate imagina ce se întamplă cu cele mai modeste, dincolo de celebritatea lor, la adăpostul nepăsării judiciare şi al nopţii înţelegerii juridice.

    Avocat Iulia Vucmanovici
    Baroul Constanţa

  2. Ce declară sora unuia dintre cei 7 violatori ai fetei din Vaslui?

    Sora lui Silviu Burada afirmă că nimeni nu va face puşcărie: „Stiti de ce? Pentru că suntem destui care îi susţinem şi care le vom fi alături pentru că îi cunoaştem şi o cunoaştem şi pe ea. Şi ea nu e prima dată când spune că e violată”.

    În ce ţară trăim? Ce fel de justiţie avem? Cine ne mai apără? Ne vom face dreptate singuri?

Cu tălpile prin rouă...

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Nor etichete

%d blogeri au apreciat asta: