Aş vrea să fac cu tine ceea ce face primăvara cu cireşii…

Posts tagged ‘Pablo Neruda’

„Cine moare” de Pablo Neruda

Cine moare de Pablo Neruda

Moare câte puţin cine se transformă în sclavul obişnuinţei,
urmând în fiecare zi aceleaşi traiectorii;
cine nu-şi schimbă existenţa;
cine nu riscă să construiască ceva nou;
cine nu vorbeşte cu oamenii pe care nu-i cunoaşte.
Moare câte puţin cine-şi face din televiziune un guru.
Moare câte puţin cine evită pasiunea,
cine preferă negrul pe alb şi punctele pe “i” în locul unui vârtej de emoţii,
acele emoţii care învaţă ochii să strălucească,
oftatul să surâdă şi care eliberează sentimentele inimii.

Moare câte puţin cine nu pleacă atunci când este nefericit în lucrul său;
cine nu riscă certul pentru incert pentru a-şi îndeplini un vis;
cine nu-şi permite măcar o dată în viaţă să nu asculte sfaturile “responsabile”.

Moare câte puţin cine nu călătoreşte;
cine nu citeşte;
cine nu ascultă muzică;
cine nu caută harul din el însuşi.

Moare câte puţin cine-şi distruge dragostea; cine nu se lasă ajutat.

Moare câte puţin cine-şi petrece zilele plângându-şi de milă şi detestând ploaia care nu mai încetează.

Moare câte puţin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început;
cine nu întreabă de frică să nu se facă de râs
şi cine nu răspunde chiar dacă cunoaşte întrebarea.

Evităm moartea câte puţin, amintindu-ne întotdeauna că “a fi viu” cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira.

Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o fericire splendidă.

Totul depinde de cum o trăim…

Dacă va fi să te înfierbânţi, înfierbântă-te la soare.
Dacă va fi să înşeli, înşeală-ţi stomacul.
Dacă va fi să plângi, plânge de bucurie.
Dacă va fi să minţi, minte în privinţa vârstei tale.
Dacă va fi să furi, fură o sărutare.
Dacă va fi să pierzi, pierde-ţi frica.
Dacă va fi să simţi foame, simte foame de iubire.
Dacă va fi să doreşti să fii fericit, doreşte-ţi în fiecare zi…

Poetry by Pablo Neruda – Poema 20

Poemul 20

de Pablo Neruda
din volumul „Douăzeci de poeme de iubire şi un cântec de disperare

Pot scrie cele mai triste versuri în noaptea asta

Pot scrie, de pildă: “Noaptea e înstelată,
Iar stelele albastre tremură în depărtare”.
Vântul nopții se rotește pe cer și cântă.
Pot scrie cele mai triste versuri în noaptea asta.
Eu am iubit-o și, câteodată, m-a iubit și ea.
În nopți ca aceasta am strâns-o în brațe.
Am sărutat-o de-atâtea ori sub cerul fără de sfârșit.
Ea m-a iubit și, câteodată, am iubit-o și eu.
Cum putea cineva să nu fi iubit ochii ei mari, încremeniți?
Pot scrie cele mai triste versuri în noaptea asta.
Cum să-nțeleg că nu mai e a mea? Cum să simt că am pierdut-o?
Cum să aud noaptea imensă, mult mai imensă fără ea?
Și versul se-așterne pe suflet ca roua pe iarbă.
Ce dacă iubirea mea n-a mai putut s-o păstreze?
Noaptea-i înstelată și ea nu mai este cu mine.
Asta-i tot. Undeva în depărtare cântă cineva. În depărtare…
Sufletul meu încă nu s-a-mpăcat cu pierderea ei.
Ochii mei o caută ca s-o aducă mai aproape.
Inima mea o caută și ea nu mai e lângă mine.
Aceeași noapte înălbind aceiași copaci.
Noi, cei de-atunci, nu mai suntem la fel.
N-o mai iubesc, e-adevărat, dar cât de mult am iubit-o!
Vocea mea a-ncercat să găsească vântul să-i mângâie auzul.

A altuia. Va fi a altuia. Aşa cum înainte mi se dăruia sărutărilor mele.
Vocea ei, trupul ei luminos, ochii ei infiniți.
N-o mai iubesc, e-adevărat, dar poate-o mai iubesc.
E-atât de scurtă iubirea și-atât de lungă-i uitarea.
Pentru că în nopți ca aceasta am strâns-o în brațe
Şi sufletul meu încă nu s-ampăcat cu pierderea ei.
Chiar dacă aceasta ar fi ultima durere pe care mi-o provoacă
Și acestea ar fi ultimele versuri pe care le mai scriu pentru ea.

(Traducere Lăcrămioara Rădulescu)

 

Nor de etichete